Pekiti Tirsia este un sistem de arte marțiale filipineze construit pe eficiență, simplitate și pragmatism. Nu există ornamente inutile, nu există mișcări spectaculoase fără fundament tactic clar,  totul servește unui scop bine definit. Tocmai de aceea, subiectul titlurilor și al gradelor merită tratat cu aceeași onestitate pe care o cere și antrenamentul: fără iluzii, fără exagerări, dar nici fără să ignorăm realitatea contextului în care trăim.

Până în 1972, Pekiti Tirsia nu avea un sistem formal de grade. Nu existau centuri, examene sau diplome. Progresia unui practicant nu era măsurată cu instrumente externe, ci evaluată zi de zi de instructor, în funcție de ceea ce vedea cu ochii lui.

Predarea se făcea intuitiv, adaptat fiecărui elev în parte. Dar această intuiție nu era improvizație - era rezultatul unei cunoașteri profunde a fiecărui practicant. Instructorii aveau puțini elevi, îi urmăreau îndeaproape și știau exact unde se află fiecare: ce a asimilat, unde au probleme de intelegere, ce trebuie ajustat. Alegeau exercițiile și drill-urile potrivite pentru omul din fața lor, nu pentru un grup abstract. Era o educație artizanală, imposibil de reprodus la scară.

Astăzi lucrurile stau altfel. Clasele sunt mai numeroase, programele mai încărcate, iar puțini practicanți pot dedica patru sau cinci ore zilnic antrenamentului. Instructorul gestionează grupuri, nu indivizi. În aceste condiții, un curriculum structurat și un sistem de grade clare nu sunt un moft - sunt o necesitate pedagogică.

Gradele oferă repere, creează obiective pe termen scurt și mediu, ajută la organizarea materialului și permit o evaluare coerentă a progresului. Este important să fie înțelese pentru ce sunt: instrumente moderne, adaptate realităților actuale. Nu au rădăcini tradiționale adânci în sistem —-au fost adăugate pentru că funcționează în contextul de azi.

Sistemul actual de grade a fost stabilit de maestrul Leo Gaje și a trecut prin mai multe adaptări de-a lungul timpului. În esență, este format din 12 grade, grupate în patru clase, fiecare cu câte trei subdiviziuni:

     Yakan — Student
     Lakan — Student avansat
     Lakan Guro — Instructor asistent
     Guro — Instructor

Aceste grade acoperă tot curriculumul esențial al sistemului: Solo Baston (baston simplu), Doble Baston (baston dublu), Espada y Daga (sabie și cuțit), Solo Daga (cuțit simplu), Doble Daga (cuțit dublu), Mano y Daga (mâini goale împotriva cuțitului), Dumpag (lovituri, proiectări și tehnici articulare cu mâinile goale) și Sibat (baston lung).

Dincolo de Guro există câteva titluri suplimentare - Agalon, Mandala și altele - acordate rar și exclusiv pentru contribuții deosebite la propagarea stilului: instructori care au publicat cărți, au realizat materiale video de instruire sau predau constant în cadrul structurilor militare sau de poliție.

Gradul suprem este Tuhon. Acest titlu  nu este o diplomă - descrie un practicant care a internalizat sistemul, îi cunoaște tot curriculum-ul și s-a antrenat direct cu maestrul Leo Gaje. Nu se atinge prin acumulare de ore, ci prin maturitate reală în sistem.

În 2025, maestrul Gaje a acordat în mod excepțional titlul de Grand Tuhon pentru trei dintre cei mai activi și dedicați elevi  ai săi: Jared Wihongi, Romel Tortal și Baldwin Garucho.

Acordarea unui grad nu este automată și nu se reduce la numărul de ore petrecute în sală. Există câteva condiții care trebuie îndeplinite simultan.

În primul rând, practicantul trebuie să fi acumulat un număr minim de prezențe în care a studiat efectiv materia aferentă gradului respectiv -  pentru începători, pragul este în jur de douăzeci de sesiuni. Dar prezența singură nu este suficientă. Contează la fel de mult atitudinea în antrenament, seriozitatea și implicarea reală. Un om care vine, bifează ora și pleacă nu avansează la fel ca unul care pune întrebări, repetă acasă și se întoarce cu greșeli noi.

Pe lângă acestea, este necesară recomandarea instructorului și, în funcție de nivel, promovarea unui test teoretic - grilă pentru începători, scris pentru avansați - și a unui test fizic.

Testul fizic nu are bareme absolute. Nu ești comparat cu altcineva din sala ci ești comparat cu tine însuți la examenul anterior. Progresul real este individual, iar diferențele naturale dintre persoane nu ar trebui să fie nici recompensate, nici penalizate artificial.

Orice discuție onestă despre grade în Pekiti Tirsia trebuie să includă și o parte mai puțin confortabilă.

Internetul este plin de persoane care poartă titlul de Tuhon fără să aibă ce căuta acolo. Maestrul Leo Gaje a trecut printr-o perioadă dificilă între 2015 și 2020, în care a încercat să reorganizeze sistemul și, în acel proces, a scăzut standardele pentru acordarea acestui titlu. Am obținut titlul înainte de acea perioadă, deci știu din experiență directă cum arăta bara înainte să fie coborâtă.

Cei care au primit titlul de Tuhon în acea fereastră, fără să fi depus un efort real, sunt numiți ironic în cercurile de Pekiti Tirsia Newhon - un joc de cuvinte care spune tot. Mulți dintre ei sunt instructori din alte arte marțiale care au vrut să adauge un titlu decorativ la CV. Nu au comunitate, nu au elevi formați, nu au contribuit la propagarea sistemului.

Totusi este important de mentionat  că titlul și-a recăpătat valoarea. În prezent, toate organizațiile mari au standarde comune, exigente, pentru acordarea lui.

Există un criteriu simplu pe care îl poți aplica când evaluezi pe cineva: dacă se declară Tuhon dar nu are elevi cu grade de Guro, e ceva in neregula. Nu poți ajunge Tuhon într-un turn de fildes.  Titlul presupune o comunitate pe care ai format-o, oameni care te-au provocat constant să devii mai bun. Fără asta, este doar un cuvânt frumos.

In concluzie, gradele și titlurile din Pekiti Tirsia sunt instrumente -utile, necesare în contextul actual, dar nu mai mult decât atât. Nu definesc valoarea unui practicant și nu au relevanță directă într-o situație reală de autoapărare. Reflectă un parcurs în antrenament, nu o garanție de eficiență.

Ceea ce contează cu adevărat este constanța în antrenament, profunzimea înțelegerii, capacitatea de aplicare și, în cele din urmă, abilitatea de a transmite mai departe esența sistemului. Gradele sunt doar repere, titlurile implică responsabilitate, însă progresul real rămâne întotdeauna un proces personal.